Te rog aseaza-te pe banca mea. Banca care a ascultat toate soaptele viselor , gandurilor , suferintelor mele si atat de rabdatoare a incercat sa ma linisteasca.
Lasa-ma doar odata sa te sarut, sa mai simt doar odata ce e fericirea, care pentru mine a fost de mult uitata. Sufletul meu macelarit de suferinte nu isi aduce aminte de bucurie. Se poate vindeca… doar daca un pic ti-ar pasa. Tu esti cea care mi-ai sfasiat inima in bucati si doar tu o poti face la loc.
Am incercat neincetat sa te fac sa ma iubesti, catusi de putin, dar nu ti-a pasat. Toate lucrurile facute pentru tine au fost in van… toate loviturile care mi-au vatamat sufletul si care pentru tine au fost luate nu au insemnat nimic.
Acum sunt mort… dar tot nu iti pasa. Iti este mai usor asa… fara mine. Nu trebuie sa iti mai aduci vreodata aminte de numele meu. Deja m-ai uitat. Eu nu. Sunt mereu langa tine amintindu-mi ce e fericirea cand te vad bucuroasa, sunt mereu acolo amintindu-mi ce e viata cand te vad miscandu-te gratios precum o lebada.
Nu mai sunt atat de singur. Acum natura sufera cu mine. A incercat sa iti aduca aminte de mine, dar tu nu bagi in seama natura. Natura ma iubeste mult, foarte mult. Mereu ma poarta pe brizele ei calde, in locuri inainte doar visate de catre mine. Slujnicii ei, animalele, imi tin compania, iar seara imi canta sa pot adormi… Dar cum poate sa doarma un om mort?
Nu o sa reinviu vreodata. Sufletul nu o sa imi renasca, pentru ca nici tu nu o sa ma iubesti vreodata…
Mi-as fi dorit sa fiu nimic. Atunci iubirea si durerea nu ar fi existat pentru mine.
